Se intampla sa merg pe strada si sa observ o linie frumoasa a fruntii cuiva, sau a umarului, un profil care la prima vedere este deosebit, se remarca dintr-o multime de oameni ca si cand ar vrea sa fie vazut de catre cine are ochi sa remarce frumusetea unor trasaturi fine sau o rotunjime a crestetului si un profil care par a promite niste trasaturi grozave, si atunci ma bucur, pentru ca oamenii cu adevarat frumosi sunt destul de rari, parca din ce in ce mai rari cu fiecare an care trece si isi pune amprenta pe societatea in care traim. Si apoi omul se intoarce si vad ca linia aceea nu duce unde credeam, ci se impotmoleste la jumatate, lasand trasaturile prea moi, sau disproportionate, sau doar banale. Cam asa e si cu viata uneori. Azi dimineata ascultam cum se tanguie in scorbura mea lhasa de sela, apoi tori amos, a sorta fairytale, si ma feream de ceata amoniacala care-mi izbea geamurile. Ma gandeam ca uit aproape tot ce scriu, deoarece nu suport sa recitesc. Nu e vorba de ne-asumare, imi asum nevoia si bucuria de a scrie, dar e ca si cum mi-as studia voma sau ca si cum as avea tot timpul o oglinda in fata ochilor. La fel cum uit ce scriu, uit ce vad, uit ce citesc, uit ce traiesc, cu mici exceptii. nimic dramatic. Patesc asta inca din copilarie. Sunt echilibrul lui Funes el Memorioso, banuiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu