Prieten sau Iubit?


Va trebui sa alerg mult mai repede si sa fiu mult mai vigilenta decat am fost pana acum. Sa am mare grija de tot felul de sentimente care ma impresoara. Sa le conduc catre fericirea mea, nu catre implinirea altora. Spun acestea pentru ca exista cineva care tot incearca sa ma inghionteasca, sa ma faca sa cad de pe aceasta ulita ce-mi este destinata in viata. Fiecare avem un drum unic, nu neaparat sub denumirea de destin. Dar ne luam repere, ne faurim planuri, cantarim idealuri. Si credem ca nimic nu ne va deposeda de aceste ganduri si iluzii, pana la urma. Apoi apare cate o persoana care crede ca are drept de a-ti trasa o alta existenta. Il ascultam cum imi spunea ce-i bun si ce nu pentru mine, cum isi permitea sa-mi schiteze o existenta, poate imbietoare, dar fara niciun succes, din punctul meu de vedere. Si obrajii mei incepeau sa capete culoarea rosie, ca focul. Voiam sa explodez, sa spun ce gandesc, in stilu-mi caracteristic, dar m-am calmat brusc si-am decretat ca despre viata mea nu vorbesc decat eu! Si am lasat audienta masca. Nu pentru ca realizase ca era un adevar, ci pentru ca reactia era neasteptata. Doresti mereu ceea ce nu poti avea si, cand capeti lucruri asemanatoare, ti se par reproduceri proaste. Si-atunci te mai iei un pic la pumni pentru ca este aceeasi versiune, dar difera personajele. Oricum..., nu-i usor sa spui verde in fata unui om care te considera un tel, un scop, ca trebuie sa-si revizuiasca pareri, atitudini. Lucrurile trebuie puse la punct, dar ti-e mila. Pai cum sa nu-ti fie? Lupti in fiecare clipa cu gandul ca esti ceea ce exista viu in existenta cuiva si va trebuie sa-i explici ca lucrurile sunt diferite din punctul tau de vedere. Ca te consideri prieten, ca nimic nu are a face cu dragostea. Amani momentul, dar nu o poti face la nesfarsit... 

Cum sa-i zici? Cum sa-i explici? Este intrebarea pe care mi-o pun si la care inca nu gasesc raspuns. Nu este usor cand te afli in miezul evenimentelor. De pe margine puteam da sfaturi si eu, dar implicata, mi-e teribil de greu. Ma atrag nenumarate lucruri, ma simt bine cand discutam despre atatea chestii interesante, dar nu pot trece de bariera pe care mi-am impus-o de ceva timp. Nu vreau sa pierd omul care-mi incita mintea si spiritul, dar, e posibil, sa renunte la ceea ce avem pentru ca nu accept ceea ce el doreste. Si vrea atat de mult... Vrea totul! Iar eu nu pot oferi cuiva totul. Nu mai pot. "Tine-mi doar capul pe pieptul tau. E tot ce-ti cer. Sunt un tip mamos si-am fost mereu rasfatat". Cum sa-i spun ca n-as putea suporta ca trupul sau sa se apropie de-al meu? Cum sa-i explic ca mi-e scarba de implicatiile ce-ar rezulta din asemenea gest? Ar fi imposibil. Si, totusi, merg regulat sa-l vad, sa discutam despre lucruri serioase, despre istorie si repercusiunile ei, despre literatura, politica si medicamente. Despre tot ce ne trece prin minte. Nu-i pot refuza aceasta placere de a ma vedea. Nu-i pot refuza nimic. Sunt dependenta de cunostintele sale, de explicatiile lui. Ma framant mai mult decat daca l-as fi iubit. Ma analizeaza, incerca sa ma descoasa, sa ma puna sa-i promit... Si stie totul despre mine, cunoaste cele mai ascunse cotloane. Mi-e prieten. Cum ar mai putea sa-mi fie iubit? Nu mai am niciun prieten, nu mai am aproape niciun reper... Mi-e greu sa renunt la el. Este ultimul mohican si eu ar trebui sa-l ucid... "Si noi, care ne tot speriam de suferinte, cand, de fapt, poate ca tocmai ele ne redau esenta umana." Habar n-am cine a scris asta.