Intr-una din dimineti, la micul dejun, am studiat de la distanta sosetele ude, odioase, pe care chelnerul se incapatana sa le numeasca mezeluri, rosiile cu gust de noroi si cana cu ceai oparit, apoi am plecat prin ceata stralucitoare de pe soseaua Alba-Iulia catre centru, sa beau o cafea. Eram foarte obosita. In loc de picioare, doua turnuri grele si rigide de fier. Ajunsa in Parcul Astra am adormit pe o banca, la soare, in fata bustului lui Gheorghe Lazar. Am visat ca ma brusca un jandarm si-mi cerea sa ma legitimez. Cand m-am trezit, in jurul meu se foiau o sumedenie de babute foarte mici, (abia de-mi ajungeau la genunchi), cu mainile la spate si miscari caraghioase ale capului. Intr-un glas strigau, pitigaiat: Klaus! Klaus! Cel mic sau cel mare, am dat sa intreb. Cand m-am trezit de-a binelea, porumbeii si-au luat zborul falfaind deasupra mea batjocoritor. Pe langa multimea de pensionari la care am ajuns in astea cateva zile, am dat, prin musuroaiele sinistre pe unde am ajuns, de oameni de tot felul, de la chiriasi tineri la femei isterice, la nebuni sadea, la nostalgici ai comunismului, un orb, cativa baietei tare draguti, si un nene gras si urat cu o voce blanda, care din prima clipa m-a facut sa ma rezem de perete, pentru ca vocea lui era vocea ta, joasa si inghitind-ul pe 'R' in cel mai fermecator mod cu putinta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu